Ministerul Justiției a pus în dezbatere publică modificarea a 3 legi importante pentru funcționarea justiției, iar una se referă inclusiv la modalitatea de numire a procurorilor cu funcții de conducere.
Astfel, CSM susține varianta ca președintele să numească la propunerea CSM, iar Ministerul Justiției susține varianta ca președintele să numească procurorii cu funcții de conducere la propunerea ministrului Justiției și cu avizul CSM, așa cum este din 2005.
Argumentele pentru menținerea actualei proceduri de numire – propunerea ministrului Justiției – avizul CSM – numirea de către Președinte – sunt în continuare valabile și validate de toate rapoartele Comisiei Europene din cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV), pentru că:
1. Responsabilitatea personală a ministrului Justiției care face propunerea. Dacă procurorul propus pentru o funcție de conducere eșuează, atunci știm cine l-a propus și îi putem cere ministrului (a) să propună revocarea acelui procuror șef din funcție și să propună un altul, și (b) să răspundă pentru această nominalizare, inclusiv prin demisie, dacă numirea a dus de exemplu la un management prost al instituției sau la blocarea dosarelor din motive politice sau de ineficiență.
2. CSM este un organ colectiv, care nu răspunde pentru nici una din măsurile pe care le ia, pentru că răspunderea reală este numai cea individuală, iar răspundere colectivă nu există. În plus, CSM ia decizii prin vot secret, deci nu se știe cine ce a votat la nicio decizie, nici la deciziile de numiri sau nominalizări și nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru o nominalizare proastă sau dacă procurorul cu funcție de conducere nominalizat de CSM eșuează. Iar dacă CSM nu vrea să propună revocarea unui procuror șef care eșuează, CSM nu răspunde în niciun fel și nici nu poate fi obligat să propună revocarea și să facă altă propunere.
3. Orice nominalizare trebuie făcută în urma unui concurs, în mod transparent, fără înțelegeri politice, și de persoane care pot fi trase la răspundere pentru numirile proaste sau bazate pe influențe politice, și nu pe competențele persoanelor nominalizate.
4. Condiționalitatea numărul 3 din MCV prevede și “Asigurarea stabilității legislative și instituționale a cadrului anticorupție, în special prin menținerea procedurii actuale de numire și revocare a Procurorului General al României, a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție și a titularilor altor posturi de conducere din cadrul Parchetului General”.
5. CSM are deja foarte multe atribuții privind cariera magistraților, răspunderea disciplinară, managementul instanțelor, unificarea practicii judiciare, Institutul Național de Magistratură etc și o regulă simplă de când lumea este că nu încarci cu noi atribuții o instituție care are deja multe sarcini, mai ales când nu sunt toate îndeplinite complet și ireversibil, poate tocmai pentru că sunt prea multe.
6. Președintele țării trebuie să poată respinge motivat o propunere, acționând ca un alt filtru de selecție, iar această situație nu trebuie schimbată, pentru că asta ar însemna de fapt că CSM nu numai că nominalizează, ci și decide, atât timp cât președintele țării nu poate refuza o numire. Varianta CSM, susținută de altfel de-a lungul timpului și de politicienii USL, liberali și socialiști certați cu justiția, elimină posibilitatea ca președintele să poată refuza motivat numirea în funcțiile de conducere. Adică CSM vrea puteri sporite cu responsabilitate zero.
